Paul Goma -un destin reconstit din dosarele Securităţii

E de-a mirării cum de nu a apărut, pînă în 2005, nici o carte despre Paul Goma. Paradoxul se susţine, de fapt, numai dacă ne raportăm la o anumită normalitate, care însă, la noi, s-a încăpăţînat să nu se instaureze nici la mai bine de trei luştri de la dubioasa revoluţie din 1989. Între timp s-au inventat disidenţi de carton, foşti politruci fac audienţă pe cutare post TV stipendiat de grupuri de interese nu tocmai ortodoxe, Securitatea se ascunde sub numele de fosta Securitate şi nu a torturat, nu a terorizat populaţia, ci a lucrat onest în interesul statului, care va să zică, fără a face poliţie politică. E o concluzie tristă, dar n-am de ales: trebuie să constat că mai multă credibilitate au, astăzi, cei împotriva cărora Paul Goma a luptat decît cauza pe care el a apărat-o cu bărbăţie şi demnitate întreaga viaţă. Faptul că, acum un an, la emisiunea lui Dan Diaconescu apare generalul Pleşiţă şi, rînjind animalic, într-o pletoră de agramatisme şi nesimţiri crunte, povesteşte, nonşalant, cum l-a bătut el pe Goma în 1977, fără ca această mărturie publică, această autodemascare cinică să aibă vreun răsunet în justiţie )care, nu-i aşa, nu are de ce să se autosesizeze pentru nişte lucruri care aparţin fostului regim, îngropate în uitare, chiar dacă legea nu prescrie astfel de fapte) dă în vileag “normalitatea” în care ne complacem cu toţii, de la instituţiile statului, la societatea civilă. Nu este vorba de a apăra un fost disident, o conştiinţă care, prin gesturile sale, spală multe păcate autohtone, ci de a lua atitudine împotriva sfidării pe care comuniştii, securiştii de ieri )aflaţi în prim-plan şi azi) ni le aruncă senin în obraz, dispreţuind jertfa unor tineri care, totuşi, şi-au dat viaţa în acel decembrie ce pare azi atît de îndepărtat.