„În singurătate, sprijinindu-mă de un copac şi încrucişându-mi braţele pe piept în adierea serii i-am primit ca zălog pe cei ce aveau nevoie să-şi regăsească în mine semnificaţia pierdută. Astfel şi-a pierdut sensul această mamă cărei i-a murit copilul. Stă în faţa gropii ca în faţa unui trecut fără folos. Devenise pădure fără liane în jurul unui copac înfloritor, care deodată nu mai este decât copac mort.”
O cheamă Elis. Elis de la Elisabeta. Și are chip întocmai de înger. Ovalul feţei cu pielea fină, palidă, ochii mari, rotunzi, de culoarea alunei verzi, pletele blonde, de culoarea mierii, ce-i atârnă până spre coapse toate împreună te fac să crezi că acum a coborât din tabloul lui Bouguereau. Doar aripile îi lipsesc.
şi cum să nu-ţi vină să-ţi iei câmpii când vezi în jur atâta ipocrizie? atâta laşitate? atâta nepăsare? când ştii că ei doar pe asta se bazează şi mint cu neruşinare...
Notă: orice asemănare cu realitatea e absolut întâmplătoare
Povestea din satul Copăcenii Uscaţi a început într-o joi, pe la prânz, când, dintr-un helicopter imens a coborât- aşa cum făcuseră cu câteva sute de ani înainte conchistadorii lui Cortez pe ţărmul Mexicului- o arătare ciudată, cum numai la televizor putea fi văzută.
Eileen trage cu nesaţ din ţigară, cu ochii pierduţi în gol. Nu poate să-şi accepte nicicum soarta.În ultima vreme, tot mai des, îşi îneacă necazul în alcool. Alcoolul şi ţigara sunt singurele plăceri care-o mai ţin în viaţă...
A-mbătrânit Olga. I s-a dus viaţa. S-a dus şi frumuseţea ei, ca un fum. Se uită tot mai des în oglinda din holul apartamentului şi nu ştie cum să scape de privirea iscoditoare a străinei ce-o priveşte ironic din apele oglinzii.
Comentarii