Îl privea cu coada ochiului, în timp ce lucra la o casetă, apăsând şi răsucind butoanele mixerului de la MultiAudio. Înregistrase, unplugged, o formaţie, cu un minim de aparatură şi, acum, îi făcea ultimele retuşuri. Eva îşi sprijinise bărbia de cartea pe care o citea de câteva zile şi asculta ritmurile de blues, cu gândul la felul ciudat în care ajunsese în posesia ei. Revedea imaginea cu Gil, intrând pe uşă, cu un zâmbet până la urechi, spânzurat pe faţă, întinzându-i acel volum ca pe o adevărată ofrandă.
I se spune „Neamprost”. Aproape nimeni nu mai ştia cum îl chema cu adevărat. Adus de politica partidului unic de la ţară la periferia oraşului şi-a pierdut rădăcinile şi, drept compensare, simte nevoia să se lăţească. E felul lui de a-şi spori respectul de sine, de-a se face remarcat de noii vecini de la bloc. Nu că ar da doi bani pe ei. Doar aşa, pentru a-i ţine la respect, să ştie clar până unde au voie să se întindă.
„Zică cine-a zice şi cum a vrea să zică, dar când este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai şi-l aştepţi.” (Povestea lui Harap Alb)
Motto:„În singurătate, sprijinindu-mă de un copac şi încrucişându-mi braţele pe piept în adierea serii i-am primit ca zălog pe cei ce aveau nevoie să-şi regăsească în mine semnificaţia pierdută. Astfel şi-a pierdut sensul această mamă cărei i-a murit copilul. Stă în faţa gropii ca în faţa unui trecut fără folos.Devenise pădure fără liane în jurul unui copac înfloritor, care deodată nu mai este decât copac mort.” (Antoine de Saint Exupery – Citadela)
În satul Plăşcoi din inima Bărăganului trăia unul Ichim. Era un flăcău de toată isprava, bine făcut, harnic, numai că nu-i prea plăcea lui să iasă în lume. Timpul a trecut şi Ichim a ajuns pe aproape de 30 de ani, flăcău tomnatic fără niciun căpătâi, aşa cum ziceau babele din sat. Că numai blestemat trebuie să fi fost: urât nu era, prost nu era, sărac nu era. Mamă-sa, neagră de supărare, nici nu ştia pe unde să mai umble să-l dezlege de blestem pe bietul băiat. Şi-atunci cine putea s-o-ndrume, dacă nu preotul? Părintele însă i-a spus să se liniştească: „încă nu i-a venit sorocul.
La marginea satului Căţelu se aciuase de-o bucată de vreme o familie tare săracă. Veniseră de nu se ştie unde c-o cotigă la care aveau înjugată o junică, cu câteva bulendre şi câteva tingiri puse peste un braţ de ciocani. Lumea le zicea „alde Pulihoi”, nume care probabil era interpretarea celui de Polevoi. Şi avea Pulihoi un băiat pe care-l chema Mizdrache şi-o fată Tasica.
Comentarii