PRIMAR FĂRĂ VOIE

 

 

 

 

Bărbatul stă ca o momâie pe treptele Primăriei. Îmbrăcat în alb şi cam slab, cu o cămaşă în carouri, şifonată, pantaloni „cu burlane” şi pantofi prăfuiţi şi destul de scâlciaţi. Este uscăţiv, neras, cu nasul mare şi buzele strânse. Ochii îi sunt adânciţi în orbite, părul rărit deasupra funţii, dar căzând peste urechi. Cămaşa e descheiată la guler, iar mânecile sunt suflecate spre coate. Braţele care ies din mânecile cămăşii sunt arse de soarele Bărăganului. Suge cu sete din ţigară, scuipând când şi când, deşi ţigara are filtru. La un moment dat, o aruncă scârbit la picioare, o calcă, parcă în ură, cu tocul pantofului, şi aprinde altă ţigară. La picioarele lui sunt poate mai bine de zece mucuri strivite. Lângă el, pe treapta de sus a scărilor care duc spre intrarea Primăriei locale, stă o pălărie cam decolorată şi prăfuită. Îmi surprinde privirea aruncată spre pălărie şi-mi zice:

 

-N-o port, am luat-o azi că am vizită de la Prefectură. Am şi-o cravată înăuntru, da’nu mă pricep să mi-o leg. Şi sacou – da’ e prea cald. Sacoul mi l-a dat fostul primar, când m-a dus la alegeri...”

Are o voce răguşită şi obosită. Când şi când scuipa, cu mare precizie, pe o piatră ajunsă, cine ştie cum, în petecul de iarbă din stânga aleii care ducea la scară.Ca şi mucurile, piatra dovedea că persoana stătea de ceva timp în acel loc.

-Pari cam cătrănit, constat eu.

-Mi-am pierdut credibilitatea, zice el cu obidă. Nu era mare lucru de capul meu, dar nimeni nu putea zice că mi-am călcat vreodată cuvântul dat. Şi acum? eu trebuie să-mi iau viteză din satul ăsta prăpădit că umblă ăia după mine, să mă bată.

-Care ăia?

-Eh, Puterea!

-Păi, nu eşti tu Puterea în sat? Doar eşti primar.

-Eu, Putere?! păru omul speriat. Ce fel de putere? Domnule, nu ştii ce vorbeşti. Poate fostul primar avea oarece putere, că era de mult şi avea în spate toată familia, dar eu mi-s vinitură pe aici. El făcuse deja cheag cât a fost primar. Şi lucra pe-o mână cu ăia,  cu adevărata Putere. Și eu  îi ştiu doar că-i văd în ce maşini umblă şi ce case au. Sper să cad la pace cu ei până să-mi rupă oasele... Nu ei, gorilele lor. Poate îmi dau voie să dispar.

- Nu înţeleg. Dacă eşti atât de speriat, de ce te-ai băgat în chestia asta?

-Nevoile, domnule. E criză, dacă nu ai auzit. Ceasul rău. Dacă ar şti omul...

 

Se pare că totul începuse în urmă cu câţiva ani. Omul lucra, angajat cu ceva pile, în administraţia de stat dintr-un mic orăşel. La un moment dat, a venit un unchi şi i-a spus: „Rudele, trebe să faci şi tu o facultate! Ce naiba, toţi are diplome. Ce, eşti mai prost ca alţii? Uite că şi Tanţa, curiera, a ieşit contabilă. Acum, cu toate privatele astea, e floare la ureche!”

„Aşa şi e” – recunoscuse omul. „Da’ ce-mi trebe? Job am, chiar dacă sunt bani puţini. Dar mai un spor, mai o prima, mai o îndemnizaţie... dacă nu curge, pică destul de des...” „Bă, zisese unchiu, se schimbă vremurile. Nu-ţi zic? acu toţi are diplome. Unii s-a apucat să-şi ia şi masterate. Ăia cu liceul nu va fi buni nici să spele geamurile!”

 

Deci, mă duc. La început îmi făcusem gânduri: navetă, scutiri medicale, şpăgi, nopţi pierdute cu învăţatul, examene, proiecte... Ce-mi trebuia mie?

Atunci, soarta mi-a scos-o în cale pe Crinuţa. O apucase şi pe ea şcolitu – ea era oarece telefonistă. „Că, acum, cine mai are  nevoie de telefonistă? Toţi au mobile!”,zicea ea.

 

Buun, făceam naveta împreună. Era bine că nu mergeam singur şi ea era descurcăreaţă foc. Şi-mi şi plăcea de ea.  Ei, n-a ieşit nimica; când a avut diploma s-a încurcat c-un „investitor”... Cum, de ce sunt ironic? Investitor ca ăla... Un muritor de foame prin vest, sosit paravan la un şmecher pe aici. Învîrtind una-alta pentru şeful lui, s-a ales şi el cu o ”afacere”- contracte cu statul, chestii. Pe Crinuţa a făcut-o jurist – că ea îşi luase diploma la drept din toate alea -, apoi amantă- sau invers -, apoi, nevastă, deşi mai avea una prin Olanda, parcă... Mă rog, ducă-se.

-Şi tu?

-Păi, ea m-a ajutat, săraca, atunci, la-nceput. Naveta a durat câteva zile, de fapt. Ne-am dus, ne-am înscris – eu la Istorie, că la altceva nu mă pricep, doar și unchiu-mi zisese: „o diplomă, mă, nu contează în ce!” – am cunoscut profii, le-am dat din bruma noastră de bani puşi deoparte... Pe urmă am mai mers să ne dea examenele, diploma, ştii tu. Buuun, acum aveam şi diplomă!

 

Iarăşi ceasul rău: unchiul trece, ca de obicei, la partidul ajuns la Putere. Eu, liniştit: nu se ia nimeni de mine. Aşteptam să fiu promovat... Dar îl trimit pe unchiu undeva, la mai ştiu eu ce legaţie, şi în locul lui vine altul, care sosise şi el la Putere. Şi ăla se apucă să-şi aducă oamenii lui. „Aaa, domnu, tu ai diplomă de profesor? Păi, du-te, domnu, în învăţământ!” Am avut totuşi noroc, nu m-a lăsat chiar pe drumuri, m-a trimis aici. Navetă lungă şi grea, nu se prezentaseră titularii la job. Aşa că, predam istorie, geografie, franceză, desen şi, câteodată, aritmetica)

-Te pricepi la franceză?

-Nici la geografie, de fapt. Cel mai bine era cu matematica. Îi învăţam să numere până la o sută. Număram cu ei bani, că la asta se pricepeau şi le plăcea. Îi pregăteam pentru viaţă – mă lăuda directorul. (De- acolo mi se trage! Directorul nu prea trecea pe la şcoală- el era fostul primar. Eu mă ocupam de toată şcoala, mă făcuse un fel de adjunct. Şi pentru că nu prea mai aveam timp, cu atîtea ore şi cu şcoala şi cu toate celea, mi-au dat o casă în sat, să nu mai fac naveta. Aşa am ajuns localnic!

-OK, dar asta nu explică situaţia ta de acum, zic eu.

-Aşa crezi? Păi, nu-ţi ziceam că directorul era fostul primar? Avusese deja vreo trei mandate!!! Îl alegea lumea ca pe Mesia, ce mai?! Adică da, pe Mesia nu-l alege nimeni. Mă rog. Făcea peste optzeci la sută, că le era ruşine să spună sută la sută, ca pe timpul împuşcatului. Nimeni nu sufla în satul ăsta.

-Şi te-ai găsit tu..., zic eu ironic.

-Nu, domnule, m-au găsit ei. Nu ştiu ce idiot de la Partid zice: „nu se face să ”fugim” singuri, domnilor. Măcar de ochii lumii, ne trebuie un contra-candidat, un ”iepuraș”!”Dar nimeni nu voia, cum îţi spusei. Vine fostul la mine: „Rudele, te pup pe portofel, trebe să mă ajuţi! Candidezi!” Când am auzit, mi s-a făcut rău. Ştiam că e naşpa. „Stai, bă, că dracu nu-i negru – îi roşu, hăhăhă” – aşa glumea el, dându-se anticomunist. „O faci de formă, n-ai nicio şansă să câştigi, ştii doar. Nu te costă nimic – ba te alegi şi cu ceva mălai. Mă ocup eu de toate: afişe, campanie, banere, televiziune... Pun eu gorilele să te păzească de furia maselor. Tu vezi de şcoală, că eu nu am timp de ea.” Şi aşa a fost. Al naibii, îşi rupea noaptea singur afişele şi dăduse pe ascuns, în numele meu, câteva pungi unor amărâţi...

-Şi?

-Şi. M-au ales, scrâşneşte din dinţi. Nimeni nu a băgat de seamă că se schimbase legea, era într-un singur tur. Câştigătorul lua totul! Ce tâmpenie, domnule! În zori, se duce fostul primar cu familia la alegeri. Le zice ălora: „votaţi-l, bă, pe Rudel, să se bucure şi el, că ceilalţi va vota cu mine”. Şi pleacă acasă. Dar în ziua aia a plouat pe aici, şi au mai fost şi două nunţi. Ce şi-au zis oamenii? „Ce să mai mergem la vot, tot se alege dom’primar?” Eu ce-am mai votat – cu primarul, bineînţeles. Când, seara, la numărat, stau ăia şi se uită ca proştii: eu, 9 voturi – de la primar și oamenii lui; primarul, 7- de la cei din comisie, plus votul meu. N-au avut încotro, m-au declarat învingător!

Mă apucă rîsul:

-Zi, aşa, te-a votat primarul?!

-Nu râde! De aia stau aici, să mă vadă lumea dacă încearcă vreo gorilă să mă taie. Dorm înăuntru, pe birou, că m-au evacuat. M-au dat afară de la şcoală și mi-e frică să umblu pe uliţă, oamenii se uită după mine ca după femeia cu barbă... Mi-e că mă calcă vreo maşină. Or venit prefectul şi preşedintele de la judeţ, e tot ăla de dinainte, şi mi-au spus clar: „de la noi nu vezi un sfanţ! Nu vei planta o floare măcar, nenorocitule!” Asta n-ar fi o pagubă, nici nu aveam de gând să plantez. Nici nu ştiu ce-a promis fostul primar în numele meu... Dar nici el nu a plantat. De fapt, de doişpe ani nu face nimic în satul ăsta.

După o scurtă pauză primarul fără voie mă întreabă:

-Îmi cumperi şi mie nişte ţigări? Una e că n-am curaj să merg până acolo şi, oricum, nu mi-ar vinde. Dar nici bani nu prea mai am. Şcoala nu-mi mai dă salariul...

O iau spre bufetul plin de oameni care mă privesc crunt. Zi de vară, senină... să tot bei o sticlă de bere rece, nimeni nu se gândeşte la muncă... Omul strigă după mine:

-Totul parcă ar fi de înţeles, da spune-mi: de ce a fost nevoie să spună că eu candidez din partea fostei puteri? Nu puteau să mă treacă la partida romă? Sau la independenţi?... Adică, tot aia ar fi fost. Ori îmi spuneau „ţigan”, ori „intelectual”. Atunci chiar nu mă salva nici armata! Ăştia de pe-aici văd negru când le pomeneşti de intelctuali! Mai bine hoţ, decât  să fii citit. E rău destul că sunt profesor.

Nu-i răspund: sunt destul de aproape de mesele bufetului. Oamenii m-ar putea auzi şi m-ar lua drept intelectual. De ce să le stric ziua? Oricum, sunt destul de nenorociţi şi aşa... Iar eu nu mai fug ca pe vremuri...

 

02.07 2026