Mariei Banuş

am deschis uşa:
un soare blând aleargă cu plasa după fluturi;
scafandrul se-mpiedică
de peşti zburători.

am deschis uşa:
un gard dintr-un gând şchiopătat
încercuieşte orizontul

am deschis uşa:
de atâtea ori
sufletul lui
brăzdat de durere
a venir şi-a plecat

am deschis uşa:
ruptură de ţipat,
plesnitură de teamă,
salamandra
netulburată
trece prin foc.

fado do meu alma

dualitatea-nfruntă imagini în oglinzi
pe fragede-nvelişuri de mere punem preţ
acolo sănătatea se dăruie citeţ
şi eşti dator, aproape, spre măr mâna să-ntinzi

nimic pe dinafară nu lasă să se vadă
că-n mine-şi fac culcuşul o muză şi-o tanagră
o îngeră de spumă şi-o diavoliţă neagră
pe rând, ridică vălul... îl lasă iar' să cadă

Lumina scade, verzui-aurie, spre apus. Din răsărit coboară întunericul adînc, catifelat, al nopţii marţiene. Sateliţii se văd cu ochiul liber: două puncte mişcîndu-se aproape vizibil. Deasupra orizontului stelele încep să sclipească aşa cum numai într-o atmosferă rarefiată pot străluci. Sau pe Lună, unde atmosfera lipseşte cu desăvîrşire.

de iar se-ascut cuvintele prin carne
penumbre vechi se pleacă hohotit
pe trupul tău devreme încolţit
sămânţa primăverii parcă doarme

bătrâni navigatori aud prin noapte
cum îngerii aripile-şi frâng
fereastra mării când şi-o-nchid plângând
şi rătăcesc prin destrămate şoapte

firavă primăvară te revarsă
un tropot greu începe iar să fiarbă
mă vând prin iarnă jumătate oarbă
iubite, vin caii valuri lin să pască