Cântecul fără de nume

Întoarce-mi cântecul fără de nume
ăla vechi cules
din vise de şarpe
pentru dragostea mea.
Se scutură florile în ceaţă
- mărturie a unui timp
iertat de îngeri.
Misterul nu se mai risipeşte
ca pe vremuri în întrebări
se logodeşte spre nord
cu o rudă divină.
Pentru tine am oprit cuvintele
să doarmă,
le-am trezit de dimineaţă
răstignindu-le de prisos prin lume
ca să înţelegi că tristeţile uneori
bat ca nişte clopote izbite de ger.

În acea zi, dimineaţa începu mai devreme pentru Ion. De obicei, se trezea odată cu primele raze ale soarelui, dar atunci, gândurile ce-l frământaseră toată noaptea îl aruncaseră, parcă prea devreme, din pat.
Se îndreptă alene, târâindu-şi paşii, către bucătărie. Luă o cană mare de cafea şi vărsă în ea două linguriţe de Ness, adăugând o pastilă de zaharină. Nu avea probleme cu diabetul, dar, acum, la 65 de ani, începuse să se cam teamă. Nu fusese niciodată bolnav mai serios, dar când auzea de unul şi de altul cum s-au dus devenea brusc neliniştit.

Urca. Se ferea să privească în urmă la treptele care fuseseră urcate ba cu zâmbetul larg ca o fereastră a unui interior în care se consumă primele zile ale unei luni de miere, ba posomorât- ca o zi de toamnă ploioasă în care vezi câte un cimitir sub fiecare copac, câte un osuar în fiecare grădină de flori; ba în genunchi, privind o fereastră la etajul zece, deschisă undeva în ceaţa sufletului, de unde ar fi putut... dar se ridicase în ultimul moment şi începuse iar" să urce.

Desigur, sunt poveşti mult mai interesante decât cea a unei bancnote, fie ea chiar una de douăzeci de dolari. De istorii, ce să mai vorbim?! Dar ea, povestea, a picat exact într-o săptămână în care evenimentele obişnuite, normale, erau cam rare. De singurul subiect vechi-nou se ocupa colegul meu, cu mult mai multă experienţă: despre cearta dintre Palate scria de vreo trei ani... Mie, Şefu mi-a dat ordin să scriu despre o "întâmplare cât mai inedită". Şi mi-am zis că ce poate fi mai inedit decât să scriu despre o bancnotă?